PROZĂ: RAȚIONAMENTE

INTEGRAME ONLINE PUSE LA DISPOZIȚIA DUMNEAVOASTRĂ.

Faceți click  aici:

Auzi vorba,   Comentări,   Contrarii,   Denunțuri,   Destăinuiri,   Din auzite,   Din vorbă-n vorbă,   Fie vorba între noi,    La drept vorbind,   La o adică,   Limba noastră,   Născociri,   Palavre,   Pe cuvânt ,   Scorneli,   Spuse la derută,   Spuse la repezeală,   Șușoteli,   Taclale,   Taifasuri,   Vorba dulce,   Vorba vine,   Vorba-i vorbă,   Vorbe goale,   Vorbe grele,   Vorbe-n vânt,   Zău așa,   Zâzanii, Divergențe, Bârfe, Animozități, Flecăreli, Baliverne, Bâlbâieli, Plăsmuiri, Inventări, Brașoave,    Bășcălii, Bazaconii, Năzbâtii, Drăcovenii, Verzi și uscate, Trăncăneli , Vorbărie, Pălăvrăgeală, Fanfaronadă, Trăsnăi, Tromboane, Din două vorbe, Limbuție, Polologhii, Lingușeli, Cacealmale, Bizarerii, Dintr-un cuvânt, Considerații, Motive    

PROZĂ: ÎNTÂMPLĂRI CIUDATE
PROZĂ: RAȚIONAMENTE

LITERATURA ROMANA IN CUVINTE INCRU

CALATORIE PE JOS

Prima mea călătorie pe jos s-a petrecut la vârsta de 10 ani. Am călătorit de-a lungul malului Dunării de la mila 23 până la mila 38. Deci 15 de mile. Adică aproximativ 30  km. Am plecat de la mila 23 dimineața și am ajuns la mila 38 seara. Ca mâncare, am avut o bucată de pâine și o bucățică de marmeladă.

   S-a întâmplat în anii ’50.  Am fost un copil autoeducat la modul spartan. Am învățat să înot și să fumez de la vârsta de 5 ani. Am învățat să înfrâng frica față de șerpi și de alte jivine. Aveam o minte sănătoasă, convingeri hotărâte și discernământ corect de a diferenția răul de binele, hotărât să lupt contra răului, așa cum am învățat din atâtea și atâtea povești citite de mine de la vârsta fragedă, adică de la 5 ani, când am învățat singur să scriu și să citesc. Cum era posibil? O să mă întrebați? Simplu: furând meseria. Luând exemplu de la copii mai mari decât mine. De părinți, nu vă mai spun, erau total analfabeți. Tata-pescar, mama-casnică. Ceea ce m-au învățat părinții era să nu fur, să nu cerșesc, să muncesc și să cred în Dumnezeu. Așa că am muncit de mic copil. Verile în timpul vacanțelor. M-am împăcat cu soarta mea crezând în acea vreme că era ceva firesc.

Mergeam să muncesc la ferme agricole, de unde mai câștigam un ban cât de cât. Treaba asta o făceam până la vârsta de 18 ani, pentru că deviza familiei era: muncești, îți câștigi bani de îmbrăcăminte.

În acea vară când împlineam 10 ani, un nenea m-a convins să merg la muncă la mila 23, la tăiat de stuf. Așa m-am pomenit cu o grămadă de puști de vârsta mea într-o barjă care ne-a adus la destinație. Acolo ne-au cazat în niște colibe și ne-a dat porții de pâine și marmeladă.

   Prima zi de muncă era groaznică: nenea ne mâna la muncă cu un bici, țipa la noi, ne bătea întruna și așa până seara. Seara am luat hotărârea de a evada, fără să-i spun cuiva de intenția mea.

Dimineața devreme, când toată lumea încă dormea, m-am furișat din colibă și am luat-o pe cărarea cu iarba înrourată spre Dunăre.

 Când am ajuns la Dunăre am văzut stâlpul care indica mila 23. M-am așezat și m-am gândit la un plan: voi merge în amonte două mile, după care mă voi odihni. În jur-țipenie de om, numai eu și natura. O natură de mare frumusețe. Soarele răsărise, iar în fața mea se figura o potecă șerpuită ce urma să mă ducă spre libertate. Am zâmbit pentru a mă îmbărbăta, am răsuflat adânc și am luat-o pe potecă. Natura, verdeața din jurul meu, păreau să mă vrăjească și pășeam cu încredere singur, singurel. Avântul meu s-a mai încetinit când am dat de o gârlă, lată cam de 5 metri, prin urmare trebuia s-o trec înot. Pentru mine nu era o problemă, eram un bun înotător. Numai că trebuia să înot cu o singură mână, iar cu cealaltă să țin în mâini hainele, adică lenjeria plus bocceaua cu mâncare. Până la urmă am reușit, dar mi-am udat un pic pâinea și marmelada. Ajuns pe malul celălalt, am realizat că nu era mare pagubă. Am mers cât am mers până am ajuns la stâlpul care indica mila 25. Acolo m-am întins pe spate pe o iarbă proaspătă, scurtă, mulțumit că am ajuns cu bine îndeplinind planul stabilit. După ce m-am odihnit, am mâncat ceva și am hotărât să fac următoarea haltă după ce voi parcurge 3 mile. Așa am și făcut, dar am dat iarăși de o gârlă, pe care am trecut-o în același mod. Și tot așa mergând, mergând, odihnindu-mă, traversând gârlele, de unul singur am dat de primul sat. Trecând prin sat, mi s-a părut bizar că un copil mi-a dat bună ziua. I-am răspuns și am realizat că la țară așa se procedează. Oamenii își dau binețe unii altora chiar dacă nu se cunosc. În consecință pe toți căruțașii pe care i-am întâlnit în cale i-am salutat, așa cum se cuvenea. Și am procedat foarte bine. A fost încă o lecție ce am luat-o de la viață. Chestia asta mi-a dat și mai mult curaj pentru intenția mea aventuroasă. Am mers, am mers, m-am odihnit conform planului stabilit și am admirat pitorescul sălbatic din jurul meu care mă îmbăta pe deplin. Era după amiaza călduroasă, beam apa din Dunăre, am cam terminat cu pâinea și marmeladă, gârlele le treceam pe nerăsuflate, nu mai țineam cont la ce mila am ajuns, știam doar faptul că după trei mile să fac o pauză, uneori treceam și de patru mile. În drum fredonam tot felul de cântece, visam cu ochii deschiși, nu-mi era frică de nimic, oamenii cu care mă întâlneam erau salutați de mine la modul călduros. Am mai trecut de niște sate până a început să se însereze. Chiar când începusem să-mi fac un plan de a înnopta, văzui în depărtare profilul orașului meu, Tulcea. Începui să mă mir: chiar am ajuns acasă? Grăbii pasul și ajunsei la suburbia orașului de unde tocmai dădea să plece paromul, podul plutitor. M-am urcat în el, am traversat Dunărea și, când dădea să se însereze, am deschis poarta curții noastre unde i-am întâlnit pe ai mei.

Marea mi-a fost mirarea că tata și mama m-au primit cu brațele deschise zâmbind fericiți. După ce le-am spus că am parcurs pe jos o distanță de 15 de mile, părinții mei au negat din cap, dar erau fericiți că m-au văzut viu și sănătos.

SUFLET REBEL

   

                Povestea aceasta e pe cât de dură, pe atât de reală. Cei mai în vârstă își aduc aminte de anii ’90, de atrocitățile comise de guvern, cu acte în regulă, privind vânzarea copiilor către tot felul de samsari veniți din occident. Pentru cine avea minte limpede era clar că acești copii, sub paravanul motivării de „adopție”, erau de fapt vânduți pentru organe. Că doar am ajuns capitaliști și nu ne mai interesa nimic altceva decât banii. Au fost vânduți la copii cu grămadă, din întreg județul Tulcea. De aceea Casele de copii s-au golit și s-au desființat. Toți copiii au fost duși la abator, ca s-o zicem pe cea dreaptă. Nimeni în acea vreme nu s-a gândit la sufletul acelor copii care urmau să fie sacrificați. Iar sufletul multora din ei le sugera că ceva nu e în regulă, că îi paște o gravă primejdie. Există în orice om o alarmă lăuntrică inexplicabilă, care se declanșează în momentele când sufletul simte „ceva” care îi îndreaptă spre un pericol.

Și animalele simt această primejdie. De pildă porcul înainte de tăiere. Întrebați pe orice crescător de porci. Dar bovinele, care sunt duse la abator, fac un vacarm de nedescris. Eram copil când am asistat la asemenea scene, când oamenii trăgeau vacile spre abator, iar bietele animale se opinteau cu toată puterea, urlând a groază, de mi se făcea atâta milă, încât vărsam lacrimi șiroaie.
   Am făcut această introducere ca să intru în fondul problemei. În anii ’90 călătoream cu trenul spre București. Întâmplător în același cupeu se aflau un bărbat, o femeie și un copil de vreo 9-10 ani.
Am intrat în vorbă cu ei, vorbeau românește cu un ușor accent, aflând că au adoptat copilul pentru a-l duce în Germania, parcă, dacă mi-aduc aminte. Ce am observat la copil era purtarea sa total nefirească pentru cineva care știe că este adoptat de o familie bogată și merge în occident. Cât timp stăteam de vorbă cu doamna sau cu domnul, discuția noastră era mai tot timpul perturbată de țipete, zbenguială și zburdălnicia puștiului.
− E cam neastâmpărat, zicea doamna.
− Da, așa e, confirmă bărbatul, i-am dat dulciuri, sucuri, l-am luat cu frumosul, e imposibil, ne scoate pur și simplu din sărite!
„Atunci de ce l-ați mai adoptat? Nu cumva să-i vindeți organele: inima, ficatul, rinichii?” îmi dădu și mie prin gând pe neașteptate. Începu să-mi bată inima foarte tare. Totuși căutam să nu mă dau de gol. În fond, copilul a fost adoptat cu acte în regulă! Dar ceva îmi amintea de bovinele care se opinteau când erau târâte la abator. Același lucru trăda comportarea impacientată a acestui biet copil. Era un suflet rebel. În instinctul său de a se autoapăra făcea tot felul de năzbâtii spre a dovedi că este un rebel, că nu se va supune de bună voie hotărârilor celor care l-au „adoptat”. Cu siguranță că bietul puști nu realiza clar ce îl așteaptă, dar ceva din lăuntrul său îi insufla ideea de a nu se supune cu una cu două celor doi escroci.
La un moment dat am privit fix în ochii puștiului, părând că vreau să-l hipnotizez.  Puștiul a ezitat cât a ezitat a mea privire, până a cedat.
A urmat scena de am scos un pachet de țigări, ca să vadă și cei doi că vreau să ies la fumat, am ieșit din cupeu, mi-am aprins o țigară și m-am postat în fața ușii vagonului, când trenul dădea să oprească la o haltă. Mă gândeam: „Acu e acu. Dacă puștiul s-a prins, trebuie să apară”.
Apăru puștiul ca din senin, care mă privi cu niște ochi, mai maturi decât îți poți închipui. Mașinal am băgat mâna în buzunar, am scos un teanc cu bani și i-am băgat băiatului în sân. Când trenul s-a oprit, brusc am deschis ușa vagonului și i-am poruncit:
− Fugi! Tu mă auzi? Fugi măi nenorocitule, fugi de-aicea cât te țin picioarele!
   După ce puștiul s-a evaporat ca prin ceață, trenul s-a urnit din loc. Atunci mi-am terminat țigara și inima mi s-a mai liniștit, după care am luat o alură indiferentă și, fluierând agale, m-am reîntors în cupeu.

   

SETEA DE CUNOAȘTERE ȘI ARTELE NE APROPIE DE DUMNEZEU

Despre muzică 

       Sunt multe genuri de muzică ce trec prin urechile noastre. Multe din ele ne sporesc buna dispoziție, ne simțim deconectați de griji cotidiene și cam atât.

Însă ceea ce a produs muzica spre finalul secolului 20, omenirea înainte nu a mai cunoscut și nu a jubilat atât de mult de pe urma acesteia. Începând cu Elvis Presley

 până la The Rolling Stones, The Animals... și să zicem până aici, muzica nu mai era tratată ca o simplă furnizoare de bună dispoziție, ci un salt revoluționar al simțurilor, adrenalinei, al hormonilor. Tineretul, îndeosebi cel feminin, își pierdea controlul asupra sa la auzul melodiilor atât de inedite.  Se aduna în hoarde, distrugea, vandaliza tot ce întâlnea în cale. Era nevoie de intervenție a poliției etc., etc.

    După Elvis Presley, cântăreț și actor american, un rol foarte important în acest fenomen l-a avut Cliff Richard, cântăreț de muzică pop britanic, actualmente are vârsta de 73 de ani (acum în anul de grație 2015) cu titlul de sir, ridicat de regina Angliei la rang de cavaler, care a creat rețeta de a face ca masele de oameni să fie practic înnebuniți după muzică. El cânta de obicei la instrumentul numit chitară cu care cânta și Elvis, dar a observat că sunetul chitarei electronizate are niște valențe deosebite, nu încă îndeajuns simțite de auzul omului. Era un sunet atât de aparte, încât se credea că, întradevăr, te apropie de Dumnezeu, de ceva sideral, fantastic.

    Pe vremea aceea, când la noi se cânta și se dansa după muzică de tarafuri, sau în cel mai bun caz după jazz, nenea Cliff a realizat un film, numit The Young Ones 1961 (adică Tinerii), premiera la noi s-a făcut la cinematograful Patria. Toți cei care am urmărit filmul am rămas fără grai. Am auzit sunetele vrăjite ale chitărilor electrice care ne-au produs, efectiv, pielea de găină, o revelație nemaipomenită. Filmul a avut un succes uriaș în lumea întreagă. Și practic despre ce era vorbă? Trei tineri cu chitări electrice apar pe o scenă, în spate având un toboșar, interpretau o piesă instrumentală ritmată și în același timp se mișcau într-o ordine perfect sincronizată. Sunetele care ieșeau erau parcă fermecate. Hollyood-ul, a preluat cam toate piesele pentru coloana sonoră a filmelor western și nu numai. Formața s-a numit The Shadows.

    Urmând succesul acestora, apărură peste noapte o sumedenie de grupuri care i-au imitat.  Așa ne-a vizitat orașul o formație din Liban, asemănătoare cu The Shadows.

Spectacolul s-a desfășurat într-o grădină de vară, unde spectatorii, ieșiți din minți, și-au aprins ziarele, încât miliția, pe atunci a avut mult de furcă.

  Păi vă întreb, acum, de ce la melodiile românești de la noi lumea doar stă pasivă și aplaudă, dar nu sare în sus de bucurie, nu face nebunii?  Și totuși s-a întâmplat și la noi, la muzică interpretată de români, fapt despre care vă voi relata in continuare. 

     În curând John Lennon, un tânăr englez din Liverpool,
alcătuiește o formație numită The Beatles care probuce furori pe întreg mapamond. Ce au adus nou aceștia? Pe lângă farmecul muzicii de chitară electrică au introdus voce, interpretată pe armonii cu totul noi și absolut deosebite. Tineretul din acea vreme era înnebunită după muzica lor. La spectacolele lor puștoaicele leșinau, poliția și salvarea erau la posturi. 

   A urmat tot o formație britanică The Rolling Stones, cu piesa lor de mare succes, Satisfaction.   

Privitor la mine. Ce făceam eu în vremea aceea. Visam să aduc aceste valori artistice în România, în ciuda Securității aservite regiului comunist.
    Ne-am găsit patru tineri din oraș care, ne-am fabricat singuri niște chitări electrice și stații de amplificare și am hotărât să cântăm sâmbetele la așa zise chermeze, desfășurate în curtea școlii unde învățam. Lumea venea buluc, iar cei care nu aveau bani de bilet, stăteau agățați de gard. De ce? Noi interpretam, așa cum ne pricepeam, piesele vedetelor noștri britanici.
   Lumea simțea un suflu nou de muzică, interpretată, de data asta, de români. Privitor la mine am interpretat piesele, pentru că iubeam la nebunie acest gen de muzică. Băieții m-au urmat și am cântat cu ei și după ce am intrat la facultate. Veneam în vacanțe de vară și ne angajam la restaurantul Dunărea din localitate. Serile muzica noastră a răsunat pe întreaga luncă a Dunării, încât localnicii recunoșteau ca au ascultat frumoasa muzică a studenților. Am interpretat tot ce se putea din Beatles, Rolling, dar și alte formații de renume mondial. Basistul formației a propus ca trupa noastră să se numească Mondial, zis și făcut. Am practicat această îndeletnicire dintr-o plăcere nebună, dar și pentru că îmi aducea niscai venituri.

  În capitală, după ce m-am transferat la fără frecvență cu facultatea, am trăit din muzică, am cântat sâmbetele și duminicile la tot felul de nunți. La bursa muzicanților eram foarte căutat și toți romii muzicanți se băteau pentru mine, pentru că la nunți era preferată muzica de chitară electrică. O duceam ca un boier. Locuiam în centrul capitalei și nu aveam griji. Până într-o zi când un acordionist rom, mai blajin la față, mi-a făcut o propunere. Să fiu al lui în permanență și să mă mut la o locuință a părinților lui, unde să nu plătesc chiria. Am căzut de acord, m-am mutat, dar, iarna fiind, am cam dormit în frig.

  Sora romului, o spălătoreasă frumoasă, mi-a propus să-i dau lecții de chitară fiului său în schimbul faptului că îmi găsește un serviciu stabil în capitală. S-a ținut de cuvânt. Într-o dimineață, am plecat spre Calea Moșilor, unde trebuia să mă întâlnesc cu persoana care să mă angajeze. Am văzut în fața mea un palat unde am urcat, am deschis ușa și în hol era o femeie între două vârste așezată cu spatele. Deodată s-a întors spre mine și m-a studiat insistent, după care mi-a zis că sunt angajat și să mă prezint a doua zi în Piața Obor, la cutare adresă.  Am fost angajat contabil la Firma Aprozar, secția Ambalaje.  În birou unde lucram, aveam un fost aviator, care mi-a povestit toată viața sa, și două domnișoare, una temperată, care în scurt timp ne-a părăsit caci s-a măritat, cealaltă părea neîmblânzită, cu care nu a ieșit nimic. În schimb o femeie din biroul învecinat mi-a plăcut, si am reușit încât am invitat-o să meargă cu mine la cantină studențească a Universității. În firmă toată lumea ținea la mine, poate și din motivul că zilnic mă deplasam în oraș să le fac tot felul de cumpărături, asta fiind în timpul serviciului. Așa se face că, atunci când nu îmi îndeplineam sarcinile lunare de serviciu, toate birourile îmi săreau în ajutor, în special matroana de la Calea Moșilor. Aveam 20 de ani, viața mi se părea frumoasă cu un singur dar... Nu îmi plăcea să cânt cu romi la nunți, deoarece cu ei nu făceam muzică, ci lăutărie, chiar dacă îmi creșteu niște venituri.

    Dar, s-a întâmplat ceva ce nici nu am prevăzut. Aflând despre mine ceva iubitori de muzică rock nu din toată Românie, dar în Constanța, încât un reprezentant de acolo, un solist vocal s-a prezentat într-o însorită zi de primăvară, când am rămas în birou absolut singur, și mi-a promis o afacere avantajoasă: să particip la o formație de chitări electrice din Constanță.

   Jur pe ce am, imediat, am lăsat totul pe masă, nu mi-am luat rămas de la nimeni, m-am ridicat și am plecat cu necunoscutul la Constanță.  
    Acolo i-am cunoscut pe încă doi chitariști, un pianist și un toboșar. Toți m-au primit cu căldură, m-au cazat și m-au hrănit. Pianistul m-a impresionat pentru că era un băiat, foarte talentat și absorbit doar de muzica rock, pop. Am avut o senzație aparte că am intrat într-o lume cu totul nouă, cea pe placul meu. Un mic deranj era că formația noastră, denumită Euxin, era sub patronajul unei doamne care avea o vârstă dublă față de mine și trebuia s-o acceptăm pentru a-i acompania niște piese mexicane. Bine, ea pe scenă nu apărea decât de două ori, după care noi, formația ne făceam de cap. Asta era și condiția.   Nu am avut încotro, așa că am acceptat să facem repetițiile la Cazinou, unde ni s-a făcut și audiția și am fost repartizați să cântăm la un bar de noapte din Galați.
   Barul se deschidea la ora 10 seara și se închidea la 5 dimineață. Succesul era enorm, deoarece la bar veneau mai mult străini, cărora le placea ceea ce facem. Deci, membri ai formatiei eram: eu, Niki, chitară-solo, Louise, solo-voce, Jean, toboșarul, Edy, chitară-bass, Mușat, chitară-acompaniament, Iamandi, pian si  Madam solo-voce mexicano.
Totul mergea giorno, cum se zicea, și eram foarte mulțumiți. Mai întâi ne făceam programul Madamei, după care ne desfășuram noi exact după tiparul occidental. Apogeul ajungea până-ntracolo, încât Iamandi se urca cu picioarele pe pian și dansa, iar eu duceam chitara pe ceafă și făceam toate improvizațiile posibile, spre uimirea și satisfacția mesenilor. Era o nebunie. Curtezanele urlau ca nebunele. Căci trebuie să spun că întreg barul era umplut în majoritate de greci, francezi și curtezane românce.  Ele, curtezanele ne iubeau mult. Iar într-o noapte aproape de închidere, una dintre ele, o fată foarte frumoasă, fiind în stare de ebrietete, s-a ridicat și a strigat, arătând cu degetul spre mine: Îl iubesc pe Niki! Parcă m-a tăiat cu sabia.  Afară, noaptea, s-a târât pe asfalt la picioarele mele. Atunci am ridicat-o, am privit chipul ei angelic și i-am promis că o iau în căsătorie. Atâta fericire am văzut pe chipul ei, când am urcat-o într-un taxi.  Dar gândurile mele nu erau la așa ceva, trebuia mai întâi să-mi termin facultatea. Astacesta era crezul meu dintotdeauna.
     După plecarea Madamei, am rămas ca niște păsări libere și ce a urmat, Doamne, ceva de o splendoare ce aș dori tuturora. Aveam bani cheș de nu mai încăpeau în buzunare. Mă deplasam numai cu taxi, serveam cele mai selecte mese la restaurante de lux, făceam ce vreiam, o fericire totală. Și asta când eram un puștan. Păi cum făceam asta?
   După plecarea Madamei ne-au repartizat la un restaurant cu regim normal de seară din cartierul Țiglina.  Acest cartier era plin de blocuri de locuit moderne destinate muncitorilor care lucrau la Uzina Siderurgică din Galați. Dar muncitorii aceștia  erau majoritatea aduși din Moldova, oameni cu mai puțină carte, foarte iubăreți și aventurieri. Pentru scandalurile periodice făcute la beție, ei erau supranumiți vikingi.

    Noi, după obicei, mai întâi interpretam cafe-concert, adică o muzică mai liniștită, iar începând de la ora 9 seara îi invitam pe clienți la dans și ce credeți că interpretam? Satisfaction. Începea o nebunie în tot salonul. Iamandi se urca, ca de obicei, pe pian și, culmea interpreta excelent, Edi își băga chitara bass între picioare, eu făceam tot felul de figuri cu chitara după ceafă, Jean, nu știu cum reușea de făcea jonglerii cu tobele mici, Louis, tot vorbea la microfon, iar Vikingii dansau cu curtezanele, ajungând la un stadiu atât de înalt de extaz, încât aruncau spre noi, orchestră, bancnote de câte o sută de lei, de ne pomeneam cu un covor gros de bani pe care îl călcam fără nici o rușine. Era o exaltare magnifică de parcă l-am luat în brațe pe Dumnezeu. Sunetul cristalin al chitarelor electrice radia întreaga încăpere. Niciunul din noi nu s-a aplecat să ridice o hârtie (aveau ordin strict de la mine). Până la sfârșitul serii erau atâția bani sub noi, de se mirau și dansatorii și chelnerii. Au ieșit și bucătarii și tot personalul localului să vadă minunea. După ce înceta muzica, noi ne retrăgeam de parcă nu ne păsa de bani și chiar așa era. Eram foarte satisfăcuți și descătușați de toate. O senzație de nedescris. 

 Avea grijă de bani un picolo, care cică făcea curățenie cu o tavă în mână. S-a strâns o groază de bani.
Așadar, cititorule, iată ce face arta cea pură, cea plăcută publicului la timpul și locul potrivit.

 Dacă prin artă îi produci publicul EXTAZ, acesta  își dă totul. 

Așadar am trecut și prin aceste momente extraordinare ale vieții.

Dar, în prezent, extazul nu produce decât o muzică așa zisă bună. Muzicieni consacrați și renumiți la nivel mondial. Bunăoară, să nu uităm NICIODATĂ că noi comunicăm cu Dumnezeu, cu precădere, prin muzică.

 

PARISUL SUB TEROARE

    13 NOIEMBRIE 2015 - ZI DE DOLIU IN FRANTA

În această zi niște descreierați de jihadiști au săvârșit crime printre cetățeni parizieni. O tânără de 22 de ani ne povesteste cum a scapat de moarte ca prin minune.

Lumea discută despre o serie de atacuri teroriste care au avut loc pe 13 noiembrie la Paris. O fată de 22 de ani, care a trebuit să îndure evenimente teribile, a decis să vorbească despre acest incident. Isabel Boderi a fost Clubul Bataclan, atunci când niste necunoscuti au anihilat paza, s-au napustit in sala si au inceput sa traga cu arme in toti cei prezenti. A doua zi fata a publicat pe Facebook un apel catre toti utilizatori de internet, pozand cu o bluzita insangerata, cu care era imbracata in acea seara.

"N-am crezut că acest lucru o sa mi se intample. Era vineri si pur si simplu, împreună cu prieteni, am petrecut la un concert. Am fost atât de fericiti, am dansat, am zâmbit, a fost o seara minunata. Chiar și atunci, când niste oameni au patruns in sala si au inceput sa trega, am crezut ca e un scenariu care face parte din show - jur - ne-am gândit că a fost o parte a spectacolului, iar cei cazuti erau niste actori care se prefaceau morti. Dar apoi ne-am dat seama ...
Nu a fost un atac terorist. Nu a fost un atac. A fost o crimă atent planificata, ucidere în masă. Vreau să înțelegeți diferența: nu a fost o explozie bruscă. A fost o o ucidere cu sange rece, măsurată. Unul câte unul. Am văzut căderea trupurilor și sângele vărsat. Cum barbatii plâng atunci când in bratele lor cad trupurile prietenelor ucise si ei nu au cum sa le apere. Am văzut un tată care a văzut-o pe fiica sa împușcata. In urma cu un minut, nu au existat semne. Și acum - familii, inimile frânte, viețile distruse. Nu știu cum am ajuns la ideea de a ma preface moarta, nu a fost ideea mea, a fost ceva inconștient. Doar când a inceput următoarea serie de ropote de automate, am țipat și am căzut. Chiar peste trupurile altor oameni. Am stat intinsa aproape o oră, și toate gândurile mele erau de a respira mai rar si cat se poate de discret, sa nu plâng, sa nu ma misc. Și am avut noroc. M-au crezut. Nimeni nu a venit să se asigure că sunt moarta, dar în gramada de cadavre nu aratam diferita de ceilalti.
Și toti am fost nevinivati.
Nici unul dintre noi. Am venit doar pentru a asculta o muzica placuta vineri seara. Eu nu înțeleg de ce. De ce acesti oameni ne ucideau. Noi nu le-am făcut nimic rău, nici eu, nici prietenii mei, nici unul dintre acestea, sunt sigura, de cei care a fost acolo cu noi. Toată viața mea, voi tine minte fețele acelor criminali. Niste neoameni, care, pur si simplu, au venit să ne omoare.
Aceste decese nu le-a adus nici un avantaj.
Doar ca lumea a devenit mai rea.
Dar indiferent cât de rău că mi-a fost atunci, acum și pentru totdeauna, pentru că nu știu dacă pot trăi vreodată, ca înainte, indiferent de cât mi s-ar rupe inima fata de cei cazuti, vreau sa aduc lumina eroilor. Printre noi - au fost eroi.
Un om care a văzut că m-am prefacut moarta, care mi-a acoperit corpul si mi-a acoperit gura, atunci când am simtit nevoia sa tip.
Un bărbat și o femeie, care in soapta se mângâiau reciproc, luindu-si ramas bun, arata cât de mult se iubesc. Au supravietuit, iar eu sunt fericita pentru ei.
Niste oameni absolut necunoscuti, care timp 45 de minute ma linisteau pe stradă, când ma gândeam ca iubitul meu putea fi ucis în acel masacru.
Apoi mi-am pierdut cumpatul si am sarit in bratele unui strain crezand ca este iubitul meu, iar barbatul și-a cerut scuze pentru faptul că el nu e ceea ce credeam.

Nu voi uita niciodată bunătatea femeii care a deschis ușa casei sale.
Generozitatea unui om care a ieșit și ne-a cumpărat, noua unor oameni străini, haine noi, deoarece ale noastre a fost zdrențuite și acoperite de sânge.
M-au convins că lumea este frumoasă.
Da, ea mai are si ticalosi. Dar oameni buni sunt mult mai multi și ne sunt alaturi. Îmi exprim condoleanțele mele familiilor victimelor. Nu vă puteți imaginati cum mi-am dorit ca toți sa se întoarca acasă. Dar sunt o neputincioasa. Am fost cu ei alaturi pana la ultima suflare si nu pot afirma ca toti am fost curajosi.
Printre cei morți nu au fost lași, ei si-au intampinat moartea cu curaj. Sunt mândra de compatrioții mei, cei vii si cei morti. Sunt mândra de a fi franceza. Ei nu ne vor rapune si nu ne vor intimida. Ei sunt niste animale. Noi - oameni.
Gândindu-ma că au ramas câteva secunde de glontul ce sa patrunda in mine, până la sfârșit, mi-am amintit fiecare chip, fiecare persoană care a fost în viața mea și a purtat cu el bunatatea.
Sunt atat de multi. Voi sunteti foarte multi.
Și apoi m-am gândit - chiar dacă voi muri, nu vreau ca lumea să înghită ura. Oameni cei buni sunt mai multi decât cei răi. Și eu vreau să trăiesc aceasta minune care mi-a daruit viață, din nou - în dragoste.
Numai niste neoameni vor sa ne insufle ura.
Nu-i lasati sa biruiasca. Nu-i lasati sa va subjuge mintea. Esenta voastra. Libertatea voastra..
Memoria luminoasa victimelor. Noi va vom uita. Și nu vom trăda lumea în care ati trait.

Odihniti-va în pace ", - a scris Isabel.